Un "fals defect de vorbire" sau o "tulburare adevărată"?

În urma recomandărilor de asistenţă pe care le fac logopezii an de an în grădiniţe şi şcoli, mulţi părinţi au dileme ca aceea din titlul de mai sus. La ce bun orele de logopedie, când copilul nu are "mai nimic", doar că îl pronunţă puţin stricat pe "ş"? O fi oare acesta un defect de vorbire "adevărat", sau doar o pată (de culoare) pe chipul copilăriei - şi care în cele din urmă se va şterge "de la sine"?!

Nu e cazul să lansăm aici discuţii teoretice ample despre tulburarea "adevărată" sau "falsă" şi nici despre diagnosticul bun sau prost, corect sau incorect. Încep prin a reaminti un fapt pe care părinţii îl ştiu probabil foarte bine: în serviciile logopedice şcolare (altele decât cele din învăţământul special) noi întâlnim rareori sau deloc tulburări care să poată fi "dovedite" prin evaluări paraclinice diverse - de la encefalografie la audiometrii. De cele mai multe ori primim în consultaţie copii sănătoşi şi bine dezvoltaţi, care totuşi au, "cu adevărat", o tulburare de limbaj oarecare. Ce ar trebui să facem dacă acest aspect, evident din punct de vedere clinic (este suficient de cele mai multe ori să faci un foarte sumar examen al vorbirii) nu este datorat nici unor patologii neurologice, nici tulburărilor de auz, nici altei "boli"? Ar trebui ca noi, logopezii, să nu recomandăm orele de recuperare? Sau ar trebui ca părinţii să nu le accepte?

Voi imagina pentru cititor un tip de caz, din cele pe cât posibil mai uşoare. Să zicem de pildă că un copil nu-l pronunţă pe "v", sau mai exact îl înlocuieşte sistematic cu sunetul "z". Pronunţia corectă a "v"-ului, respectiv diferenţierea "v/z", este una din primele care de obicei se rezolvă spontan, la copilul încă mic. Da, numai că al nostru are aproape 6 ani şi vrem să-l dăm în curând la şcoală. Ce este de făcut?

Şi ca logopezi - nu doar ca părinţi - am putea să încadrăm tulburarea descrisă mai sus între cele mai degrabă "false", sau cel puţin "minore", dacă sunt întrunite următoarele condiţii. Întâi, va trebui văzut dacă există o bună dezvoltare generală a limbajului, cu absenţa oricăror alte tulburări articulatorii. Apoi, va trebui să luăm în calcul vârsta copilului. Prezenţa anumitor defecte de pronunţie trebuie considerată într-un fel la 2-4 ani, dar abordată cu totul diferit la 5-7 ani. Pe scurt, dacă un copil de 6 ani (ca în exemplul nostru), are o tulburare articulatorie "minoră" (pe sunete în general uşor de pronunţat) şi nici un alt defect de limbaj, putem accepta, şi ca specialişti, părerea că este vorba de o "falsă" deficienţă. Cu alte cuvinte: copilul ar fi în principiu apt să pronunţe sunetul rebel – deşi nu o face şi chiar pretinde că "nu poate cu nici un chip". Totuşi, când într-un astfel de caz se acceptă recuperarea, avem deseori surpriza că intervenţia necesită un întreg an şcolar – chiar dacă problema părea iniţial "minoră" sau de-a dreptul "falsă".

Întâlnim realmente, uneori, asemenea "reminiscenţe" ale pronunţiei infantile la câte un copil - altminteri foarte evoluat. Deşi maturitatea sa verbomotorie i-ar fi permis de multă vreme să se corecteze, din motive misterioase copilul se crede incapabil. Inutil să căutăm "din ce cauză" stau lucrurile aşa – destul că pronunţia defectuoasă se menţine, este bine consolidată/ automatizată şi că prin urmare va necesita intervenţie logopedică, la fel ca orice altă tulburare de vorbire. Chiar dacă obţinerea modelul articulator corect se face relativ uşor pe sunetul izolat, vor trece probabil mai multe luni până când acesta se va transfera în vorbirea de zi cu zi. Vechile automatisme de pronunţie se lasă înlocuite cu greu - iar în acest proces obţinerea sunetului corect este numai un pas.

Ceea ce vreau să subliniez este că, oricare ar fi cauzele, gravitatea sau forma de manifestare a tulburărilor de pronunţie, dacă ele se prezintă sistematic (întotdeauna la fel) şi nu par să se amelioreze în timp, este de dorit să duceţi copilul la logoped. Dincolo de 6-7 ani chiar şi cele mai neînsemnate defecte articulatorii se vor lăsa mult mai greu corectate, fiind deja mai bine

Cu plată sau fără plată?

Asistenţa logopedică este, în cabinetele şcolare, gratuită. Pare de la sine înţeles, întrucât vorbim de servicii asigurate în cadrul sistemului public de învăţământ. Totuşi constat, în ultimii ani, că tot mai mulţi părinţi amână, evită sau renunţă efectiv să ne consulte, crezând că "oferta" noastră este doar una din cele pe care le întâlnesc de regulă prin şcoli – pentru cursuri private de engleză, informatică, dans – şi pe care n-o vor accepta decât dacă "îşi pot permite" din punct de vedere financiar. Menţiunea că serviciile noastre sunt gratuite ar trebui reiterată, limpede, an de an, cu ocazia depistărilor de pe teren.

De multe ori, în lipsă de informaţii, părinţii se declară "dispuşi sa plătească oricât" pentru servicii logopedice private. Înainte de a o face, este bine să ştie că există şi asistenţă gratuită, în cabinetele şcolare. Abia când şcoala sau grădiniţa copilului nu este arondată la nici un centru logopedic, vor fi nevoiţi să exploreze alte posibilităţi.

Dar ce înseamnă în cazul de faţă "arondarea"? Orice cabinet sau centru logopedic interşcolar deserveşte o zonă (geografică) mai mare, mai exact grădiniţele şi şcolile de stat ce se află în perimetrul alocat. Aceste aşa-numite "arondări" sunt prestabilite, astfel ca fiecărui post de profesor logoped să-i corespundă un număr de aproximativ 500-1000 de copii cu vârste de la 4-5 la 10-12 ani.

Sediul cabinetului poate fi într-o şcoală sau grădiniţă, situat de obicei în aşa fel ca accesul la/de la unităţile arondate să fie cât mai uşor. Deşi efectivele de copii alocate posturilor noastre sunt încă destul de mari, nu vă speriaţi: nu lucrăm efectiv cu sute de copii pe an, ci numai cu cei pentru care părinţii acceptă intervenţia noastră.

Când începe şi cât durează terapia?

La fiecare început de an şcolar, logopedul este obligat prin funcţia lui să facă aşa-numitele "depistări de cazuri", identificând "pe teren" (în grădiniţe şi şcoli) copiii cu tulburări de limbaj. Următorul pas este semnalarea, către părinţi şi educatori, a deficienţelor identificate, cu propunerea de asistenţă logopedică. Toate aceste demersuri se consumă între 15 septembrie/15 octombrie, în fiecare an.

Dacă părintele acceptă propunerea de asistenţă logopedică pentru copilul său, urmează luarea în evidenţă şi evaluarea amănunţită, după care se începe terapia propriu-zisă. Întrucât intervenţia este individualizată, nu se prevăd limite ferme de timp pentru "rezolvarea cazurilor" – astfel încât copiii să poată beneficia de asistenţă până la dispariţia completă a simptomelor, sau cel puţin până la ameliorarea lor evidentă.

Pentru părinţii prea grăbiţi: terapia tulburărilor de limbaj poate dura mai multe luni sau chiar 1-2 ani, deşi fireşte că unele defecte minore de pronunţie, de exemplu, pot dispărea în câteva săptămâni. Este recomandabil deci ca toata lumea (copilul, parinţii şi logopedul însuşi) să se înarmeze cu răbdare.

La policlinica de copii sau în şcoală?

Ei da, una din marile nedumeriri ar putea să fie tocmai asta: UNDE găsiţi un logoped?

Chiar de pe Internet puteţi afla că uneori el lucrează într-un serviciu medical sau psihomedical mai complex, încadrat la nevoie de pediatru, pedopsihiatru şi psiholog. Aceştia pot eventual recomada explicit terapia tulburărilor de limbaj - fie în sistemul public de sănătate, fie în centre psihomedicale private. La acestea se adaugă serviciile logopedice şcolare, la care mă voi referi cu precădere aici.

Logopezii din sistemul public de educaţie sunt pentru moment cei mai numeroşi, chiar dacă ofertele sau datele lor, iată, lipsesc aproape cu desăvârşire de pe Internet. Centrele/cabinetele logopedice interşcolare există în România de mai bine de 40 de ani, funcţionând după reguli clare. Ele sunt însă destul de puţin cunoscute de către potenţialii noştri beneficiari, iar uneori chiar şi de către cadrele didactice cu care suntem presupuşi a colabora (educatoare şi învăţătoare, profesori/directori din unităţile care ne sunt arondate).

Din apelurile de pe forumurile pentru părinţi îmi dau seama că astfel de cabinete nu funcţionează peste tot, de pildă în comune sau în oraşele mai mici. Este bine să se ştie însă că legea permite înfiinţarea/ finanţarea unui post de logoped la un număr minim de 500 de copii şcolari şi/ sau preşcolari. Faceţi lobby aşadar pe lângă oficialităţi, dragi prieteni, pentru ca astfel de servicii să se creeze chiar în cartierul în care locuiţi! Cînd aveţi urgent nevoie de ele, este deja prea târziu să vă întrebaţi de ce nu există.